\ˈmyü-zik\

respect cheloo

“dezvolt arta de-a sta singur cind sint inconjurat si ma-ncurc in gind cu ginduri care nu incap in cap”

asta e piesa suprema, “in corpore sano”, pieesa asta ar trebui sa s epredea pe bloguri si fesibook tutulor copiiilor cu opinteli literare, cu haine largi si pretentii de cacantareti de rap, alde okapi sound si restu agaricilor inodori si incolori, copii de apartament de bloc, cultivati pe blog

dar genitivul de la coperrta ramine tot “(al, a) copertei” si nu “copertii”, prezentatoarea de la antena ar fi trrebuit sa-l contrazica

Advertisements
Standard
iconoplastic

where angels fear to tread

D.M: bà, tu-ti dai seama k sentimentul àsta de iubire eternà si càzutà din cer si toate miile de camioane de literaturà de dragoste de fo 4 000 de ani încoa, se bazeazà de fapt pe naivitatea bàrbatului?
as: nu stiu daca pe naivitatea lui
as: sau pe pofta pulii
as: care e intr-adevar suprema pofta poftita vreodata
as: nu tine cont de nimic

D.M: pài, nu, k nu te apuci sà scrii poezii când vrei sà-ti ràcoresti cucu
D.M: le scrii când crezi k femeia aia e un înger càzut din cer

as: o cazatura din cer, asa e
D.M: o parashutà
as: )

Standard
iconoplastic

soclu1: Ta-su’ lu’ Marco

Mai aveam pe album loc de o piesa si l-am invitat pe Gimilion aka Alba Roza sa presteze ceva pentru tineretul alfabetizat din ziua de azi, care n-a jucat niciodata liniuta in spatele blocului. Textul e lung, e cu smecheri, dar si cu tati, ceea ce inseamna ca e un text educativ, despre cum era sa fii combinator in mileniul trecut.

Îmi aduc aminte de el stând pe soclul gardului școlii și citind ziarul. La un moment dat se ridica și făcea ziarul sul, după care și-l așeza la sub braț. Se uita în stânga și în dreapta, în față și în spate, cu o privire ageră așa cum nu mai văzusem niciodată până atunci. Și nici măcar până în prezent.

de Alba Roza

Foarte mulți se adunau în școală pe vremea aia, undeva prin 1993-1994, imediat după ce dozatorul TEC dispăruse de la buticul din curtea școlii. De fapt, chiar asta era și expresia, ”ne vedem în școală” și toată lumea înțelegea că întâlnirea avea să se petreacă fie la terenul de fotbal, fie la fumat în spatele școlii, în subsol, în pod sau la micul gard din față. Școala era o clădire veche, construită undeva prin 1920 și ceva, cu un singur nivel și cu zece săli de clasă. Cinci la parter și cinci la etaj. Intrarea în curtea școlii se făcea din două direcții, fie dinspre stația lui 313 sau dinspre parc, pe la terenul de fotbal. În școală găseai pe toată lumea, foști absolvenți, foști elevi exmatriculați, băieți din cartier, șmecheri veniți la smardoială sau la combinat femei despre care credeam că erau fete și tot așa. În anii ’90 în școli se întâmplau adevărate lumi. Școala era centrul Universului și o percepeam așa pentru că pur și simplu ni se părea că oferea tot ce ne trebuia la momentul respectiv: bătaie, limbi în gură, țigări, alcool și în general toate lucrurile care fac copilăria să se transforme într-o adolescență plină de incertitiudini, lipsă de încredere și nesiguranță. Adolescența nu e zbuciumată pentru că așa vezi în filme, auzi la televizor sau citești, e doar o perioadă agitată pentru unii dintre noi, nu pentru toți. Pe lângă multe alte lucruri despre care poate o să mai povestesc sau poate nu, școala mea s-a întâmplat să-mi dea șansa de a mă afla în preajma tatălui lui Marco și a brigăzii lui.

Brigada tatălui lui Marco era formată din cinci persoane. Întăi de toate, nu am știut niciodată cum îl chema pe tatăl lui Marco iar pe Marco nu îl chema Marco, îl chema altfel, dar am vrut eu să-i zic Marco. Tatăl lui Marco era un bărbat pe la 40 de ani, cu pielea foarte închisă la culoare spre borât. Avea o poziție ușor cocoșată, ochii ageri și oarecum bulbucați și întotdeauna avea privirea înainte. Cea mai dinamică privire pe care am văzut-o vreodată, cu care cuprindea absolut tot ce se întâmpla în jur. Îmi amintesc că de fiecare dată când îl vedeam pe ta-su’ lui Marco încercam să-mi imaginez cam care ar fi lucrurile existente în spațiul nostru comun pe care el să nu le observe. Niciodată nu am fost convins de alegerile mele, eram sigur că el vedea absolut tot ce se întâmpla. Era un personaj agitat, care se plimba în permanență prin fața școlii, prin stația lui 313 și prin curtea interioară. Niciodată nu vorbea cu nimeni, întotdeauna șușotea și foarte rar mai avea chef să ne spună câte o vorbă nouă, copiilor, și de cele mai multe ori lecția lui către noi era asta: ”Bă, să nu fiți proști să furați, să faceți jepci, pentru că o să vă duceți la pușcărie. Nu trebuie decât să prostiți omu’ din papagal pe față și nu o să vi se întâmple nimic!”. Ta-su’ lu’ Marco știa că noi știm ce face el și ce făcea brigada lui și la fel de bine știa că noi, cei cu care mai schimba o vorbă, maxim două, nu eram tocilarii fricoși și sălbatici cu părinți gabori sau procurori de care ar fi trebuit să se ferească pentru că și-ar fi atras belele pe cap.

Pe Marco nu l-am cunoscut niciodată.

Întotdeauna am simțit că ta-su` lui Marco greșea în ceea ce făcea. Pe măsură ce am crescut și am cunoscut tot felu` de oameni și am auzit diverse povești, am devenit sigur de faptul că greșea. Faptul că vedea toate lucrurile, că avea atenția distributivă, că nu îi scăpa nimic din ce se întâmpla în jurul lui și că interpreta corect realitatea erau într-adevăr calități deosebite. Însă aceste aptitudini erau anulate de faptul că până și eu, un copil la vremea aceea, știam că filează și că stă geană pe zonă pe post de alarmă, ca salvamarul de la ștrand cocoțat în vârful toboganului, care vede tot și pe care îl vede toată lumea. Avea un comportament ostentativ, care îl făcea pe ta-su` lu` Marco slab în meseria lui. De fapt, era un simplu găinar, însă eu la momentul respectiv nu știam asta. Nu știu dacă el vroia sau nu să se facă remarcat ca băiat pe combinație, însă era ușor de recunoscut. Cu toate astea, la momentul respectiv, `93-`94, vrăjeala lui a funcționat pentru o perioadă de timp. Poate un an, să zic doi ani.

Odată l-am văzut la biliard și atunci am fost convins că fac foarte mulți bani din șmenozeala lor, atât el cât și ceilalți din brigada lui. Restul erau două femei și doi bărbați, dintre care nu îmi amintesc clar decât de doi dintre ei. Una dintre cele două femei era tunsă scurt și avea întotdeauna o geantă mică, care în mod normal ar fi trebuit să fie tip plic, dar totuși nu. Era o geantă complet inutilă din care nu scoatea niciodată altceva în afară de un pachet de Winchester necartonat sau un ruj. Fuma foarte mult. Celălalt pe care îl vizualizez clar mi se părea că era pionul principal. Nu am aflat niciodată dacă chiar era stăpân sau doar un băiat talentat băgat la înaintare, pentru că tot el era și cel mai expus dacă i-ar fi scăpat vreo mișcare lu` ta-su` lu` Marco. Era un bărbat ceva mai tânăr, poate în jur de 35 de ani, înalt pe la 1,85 sau 1,90, cu mustață și foarte slab. Pe lângă toate astea avea cele mai rapide mâini pe care le-am văzut vreodată și am mai prins și eu câteva emisiuni de culinare orientale pe la televizor. Dar nimeni nu se poate compara la rapiditatea mâinilor cu uscâțivul cu mustață, puteți să mă credeți cu centura de siguranță fixată. Mai era o femeie și un bărbat. Despre femeie știu că era blondă iar despre cel de-al treilea bărbat nu mai știu absolut nimic, am doar certitudinea că exista. Toți aveau cam aceleași vârste, 35-40 de ani. În ziua în care ne-am întâlnit la biliard am fost un pic dezamăgit, pentru că pentru prima dată aveam ocazia să-i văd așa cum erau ei de fapt. Dintr-o dată nu mai erau șmecherii care făceau alba-neagra în stația lui 313 și în fața școlii, ci niște ratați extrem de gălăgioși, tâmpiți unul cu celălalt, bărbații înjurau mult și femeile rădeau tare și inutil. Nu știau să joace biliard deloc, făceau doar hărmălaie și aruncau cu bilele pe jos. Cu toate astea nu erau genul alături de care îți era frică să împarți orice fel de spațiu, stil atât de popular printre șmecherimea anilor `90, ci doar o adunătură de infractori proști și care deranjau. La masa lor se fuma foarte mult, femeile beau lichior iar ei coniac și bere. Și toți aveau câte o cafea. La un moment dat au început să joace biliard pe bani. Însă nu știu dacă era pe bune sau nu, deși se vehiculau niște bancnote de la unul la celălalt.

Pe măsură ce anii `90 se apropiau de jumătate, stațiile de autobuz și de metrou se transformau în centre ale existenței în cartiere. Mult mai mulți locuitori ai orașului circulau atunci cu transportul în comun decât circulă acum și nu existau centre comerciale. Viața nu se petrecea între blocat în trafic, supermarket-hipermarket și căutat loc de parcare, ci își consuma minutele între stațiile de autobuz, troleu, tramvai sau metrou. Și urma stația. Aglomerările creșteau în jurul stațiilor de transport în comun și la fiecare dintre ele găseai o mică comunitate care își ducea traiul în absolută dependență cu ce se întâmpla în jurul stației: aici era chioșcul de ziare (ca și acum), erau florării (ca și acum), cutii din carton din care se vindeau casete audio, chioșcuri nenumărate și cârciumă sau cârciumi. Desigur, multitudinea de locații și activități creștea proporțional cu popularitatea stației, traficul și numărul capetelor de cartieriști din zonă. Lucrurile poate nu s-au schimbat radical de atunci și până acum, însă s-au schimbat. În anii ăia nu trebuia să pornești mașina ca să te duci la cumpărături, era suficient să-ți pui papucii în picioare și să chemi liftul. Ta-su` lui Marco și brigada lui știau că stațiile erau locurile ideale unde ei puteau să-și desfășoare activitatea. Se puteau pierde ușor prin mulțimea de trecători și de alți comercianți legitimi, vânzători de înghețată la dozator sau sucuri, tarabagii cu ziare, buticari și ce se mai purta la momentul respectiv. Întotdeauna ta-su’ lu` Marco își alegea poziția de unde putea să aibă o imagine de ansamblu asupra stației și rareori intervenea în scandalurile de la bobulețu`. Niciodată nu i-am văzut cu alba-neagra cu bucăți de cauciuc, întotdeauna făceau bobulețu` cu o mică bucată de burete și trei cutii de chibrit.

Prima dată i-am remarcat pe cei cinci cum îi ardeau pe fraieri la stația de metrou de la Timpuri Noi, dar într-un timp s-au mutat la stația de autobuz de la mine de la școală. Stăteau cu spatele la gardul școlii iar în fața lor, peste drum, era restaurantul Trifoiaș, magazinu` lu` Nelu și Sanrino. Părea să fie o misiune destul de simplă pentru ta-su` lu`Marco și restul smardoilor, pentru că nu trebuiau să se păzească decât din stânga și din dreapta, deoarece poliția nu ar fi venit niciodată prin școală iar de vis-a-vis nu aveau cum. Cu toate astea nu au reușit să se ferească prea mult timp și după vreo doi ani de vrăjeală au dispărut. Întotdeauna mi-i amintesc vara și la o oră a după-amiezii, când soarele bătea dinspre curtea școlii și umbra uscățivului cu mustață se așeza peste cele trei cutii de chibrit și magie. Uneori ta-su` lu`Marco purta ochelari de soare și avea un aspect de șmecher puțin comic. Deși nu ne cunoșteam, deși nu vorbisem niciodată cu niciunul dintre ei și nu făcusem decât să ascultăm pildele tatălui lui Marco despre pârnaie, cumva se stabilise o relație între noi și ei. Cauza era probabil faptul că împărțeam același loc și atât noi, cât și ei eram priviți cu o oarecare superioritate de profesorii care treceau: noi, pentru că eram copii, iar ei pentru că erau infractori, iar acest registru al disprețului în care eram băgați cu toții ne-a determinat să ne considerăm dintotdeauna în aceeași bancă. Uneori ta-su’ lu’ Marco ne mai povestea întâmplări recente de la bobulețu` iar noi ne simțeam oarecum implicați în țeapa pe care o făceau ei organizat acolo. Odată doi dintre copii s-au dus să joace, iar ăla înalt și cu mustață le-a zis să se care, iar ta-su` lu` Marco le-a ținut un fel de morală despre cum e să fii prost și să te duci singur la țepe de genu` cum făceau ei acolo.

Primul venea întotdeauna ta-su’ lu` Marco. Se plimba prin stație și prin curtea școlii cam 10-15 minute și niciodată nu se apropia de stația de autobuz, adică locul în care se desfășura jocul propriu-zis. În stație, într-un colț, stăteau întotdeauna două cutii de banane Chiquita din carton. Trecătorii ar fi crezut instinctiv că acele cutii erau plasate acolo de vânzătorii de la chioșcul din curtea școlii, pentru a fi duse la gunoi. Erau două cutii așezate una în cealaltă și întoarse cu fundul în sus. Îmi amintesc că de câteva ori am văzut spirite civice care au încercat să ia acele cutii (de la distanță părea că e doar o cutie, de fapt) și să le arunce și am remarcat reacția de ripostă a tatălui lu` Marco, dar nu am fost niciodată suficient de aproape ca să aud ce le spunea. Dacă totul era în regulă, ta-su’ lu` Marco le dădea semnul că e liniște, că nu se vede poliție și că pot să înceapă. Atunci în România nu se lucra sub acoperire, nu se făceau filaje la alba neagra, iar de zona noastră răspundea doar sectoristul. Chiar și așa, poliția i-a luat în repetate rânduri. După semnal, într-o primă fază apăreau uscățivu` care făcea jocul împreună cu femeia tunsă scurt, cu poșetă ciudată și care fuma mult. Stăteau amândoi în stație și se comportau îndrăgostiți, se țineau în brațe, iar ea uneori se întindea să-l pupe pe gât. Momentul în care ea se declanșa în tandrețuri din vârful buzelor era urmat de reacția imediată a lui de a se întinde după cele două cutii de Chiquita. Cu un gest scurt, uscățivul trăgea o cutie din cealaltă, iar pe una dintre ele o așeza pe trotuar în fața pe lățime și cu lungimea în sus, iar la capătul celălalt așeza cu josul în sus și pe lungime, peste prima cutie, pe cea de-a doua, făcând astfel un fel de mică tejghea în formă de T. După ce cutiile de banane erau gata instalate, mustăciosul scotea din buzunar cele trei cutii de chibrit pe care le întindea pe tejgheaua improvizată. Momentul în care el așeza cele trei cutii de chibrit coincidea cu cel în care apăreau și ultimii doi, blonda și celălalt bărbat care se comportau la fel de îndrăgostiți unul de celălalt și care începeau să joace bobulețu` cu acea mică bucată de burete care se afla într-una dintre cele trei cutii de chibrit. Jucau și își plimbau banii de la unul la celălalt până când fraieru` simțea nevoia să intervină. Uneori, când se prindeau mai mulți fraieri la joc, se mai lăsa cu gălăgie, însă de cele mai multe ori jocul se desfășura în liniște și oamenii acceptau cuminți că și-au pierdut banii. După un timp, noi copiii, ne uitam ca la circ la ei și nu așteptam altceva decât momentul în care fraieru` va pierde, indiferent dacă era babă, bărbat, femeie cu copil, atleți sau puști de liceu.

Întreaga lume pe care o cunoscusem, despre care știam și pentru care fusesem crescuți până atunci, se sfărâma într-o cutie de chibrit goală și se reconstruia într-un triumf al hoției, al țepei și al smardoielii de la 1990 și ceva și tot ce puteam să facem noi era să poștim un Monte Carlo și să vorbim exagerat de mult și gratuit cu ”pula mea”. Mă întreb și acum la fel cum mă întrebam și atunci, dacă îmi pare rău pentru freieri. Evident că nu. Și nu îmi pare rău că s-a întâmplat și că am asistat și eu printre primele fumuri la țepuit oamenii în mod organizat. Erau de vină cu ceva ta-su` lu` Marco și brigada lui ? Nici vorbă, ei erau doar deținătorii unui talent care le aducea întotdeauna avantajul, iar fraierii nu erau biete victime, și ei vroiau la fel de mult să-l facă pe mustăciosul uscățiv la fel cum vroia el să-i facă pe ei, altfel nu ar fi jucat. Diferența între el și ceilalți care își pierdeau banii consta exclusiv în faptul că uscățivul știa să-i facă, iar ăia nu știau, dar asta nu înseamă că nu asta urmăreau. De aici le-a rămas și denumirea consacrată de ”fraieri”, altfel niciunul dintre oamenii onorabili pe care îi cunosc nu și-a pierdut vreodată banii la alba-neagra.

O joacă nu dura mai mult de 20 de minute, să zic maxim jumătate de oră. Ta-su’ lu’ Marco și ceilalți nu forțau niciodată nota, se mulțumeau dacă ardeau 2-3 fraieri la un singur joc, după care strângeau cutiile de banane și le lăsau exact așa cum le găsiseră. Și plecau la fel de îndrăgostiți cum veniseră, două cupluri și ta-su’ lu’Marco. Mă întrebați dacă cele două cupluri mimau iubirea, n-aș putea spune că da. Cred că mai degrabă aveau un comportament exagerat pentru că erau prea proști și siguri pe ceea ce fac. Mai puțin atunci când îi lua poliția și dispăreau pentru câteva zile.

De mai multe ori l-am văzut pe ta-su` lu`Marco intervenind și stricând jocul imediat, deși ai lui erau, ca întotdeauna, în câștig. În acele momente încercam și eu să-mi dau seama ce anume a văzut și l-a determinat să decidă că e momentul să înceteze orice joc. Niciodată nu am văzut nimic alarmant, însă sunt sigur că ta-su’ lu’ Marco știa ceva, deși părea genul deschis la paranoia. Uneori ta-su’ lu’Marco avea mustrări de conștiință în legătură cu cele mai recente evenimente petrecute la joc și simțea nevoia să ni se destăinuie nouă, copiilor, încercând în același timp să se separe de acțiunile colegilor de țeapă. Odată ne-a povestit cum uscățivul și ceilalți trei au făcut-o pe o bătrână de o moștenire pe care urma s-o lase și câteva inele. N-am nici cea mai vagă ideea dacă astfel de confesiuni făcute unor copii erau un pansament psihic pentru orice fel trăiri îl măcinau pe ta-su` lu`Marco, dar important e că uneori le spunea. Au făcut jocul la noi la școală vreo doi ani și după aceea au dispărut complet, iar pe uscățivul cu mustață, pe femeia tunsă scurt, pe celălalt bărbat și pe blondă nu i-am mai văzut niciodată.

Soclul de la gardul școlii unde stătea ta-su’ lu` Marco cu ziarul la filaj e același loc în care demult se vindeau primele Turbo și Final. Câțiva ani mai târziu, tot aici, Tataie venea cu căruțul de la aprozar plin de legume și fructe. Apoi a urmat perioada tatălui lui Marco. După ce brigada de făcut bobulețu` a dispărut, un timp a fost liniște în zona aia din curtea școlii. După vreun an sau poate doi, pe același loc s-a deschis prima sală de jocuri video și atunci lucrurile au luat-o razna în zona Palat-Cofetărie-Văcărești, pentru că era pentru prima dată când orice copil putea să se joace bătai și avioane cât îl ținea buzunaru`, adică nu prea mult. În 2011 soclul și gardul aferent delimitează trotuarul din fața școlii de grădina unei biserici, semn că Dumnezeu crește roșii pe locul unde și-a băgat Dracul coada.

În 1996 sau 1997 au început renovările la cinematograful Patria, care avea să devină cel mai modern cinematograf din România, cu scaune nu știu cum și sunet surround. Lucrările s-au finalizat în 1997 sau 1998, înclin să cred că în 1997, pentru că primul film care a rulat la noul cinematograf Patria a fost ”Con Air”. Redeschiderea cinematografului Patria a fost a doua mare isterie a Bucureștiului anilor `90, după deschiderea McDonald`s și înainte de deschiderea primului mall, ăla din Vitan. Coada la bilete pentru ”Con Air” începea în față la Scala și se continua pe carosabil până la trecerea de pietoni de la Teatrul Nottara, după care se făcea bucla și coada continua pe trotuar până la intrarea în cinematograful Patria. În nebunia creată de redeschiderea Patria, l-am remarcat pentru prima dată după ce dispăruse din cartier pe ta-su’lu’Marco care vindea bilete la supra-preț. El nu a știut niciodată cine sunt eu, însă eu l-am remarcat. De atunci și până prin 2002-2003 l-am tot văzut pe ta-su’ lu’ Marco pe la diverse cinematografe din București încercând să vândă bilete pe la premiere sau când era buluceala mai mare. Eu deja terminasem cu adolescența și credeam că sunt adult și evident că nu mi-am pus niciodată problema să cumpăr bilete la film de la ta-su’ lu’ Marco, ar fi fost și penal și neigienic.

În 2003 sau 2004 l-am văzut în câteva seri în fața teatrului național vânzând bilete la diverse piese de teatru pe lângă care treceam în drumul meu spre următoarea bere. De atunci a urmat din nou o perioadă în care nu l-am mai văzut deloc pe ta-su’ lu’Marco.

Până în 2007 când s-a apucat de concerte. De atunci l-am observat pe la intrări la Coke Live, la Bestfest, la Bestivaluri, la Rolling Stones, la Chemical Brothers, la niște alea pe la Arenele Romane și nu mai țin minte. Ta-su’ lu’ Marco e la fel de puțin cocoșat, tot negru, însă privirea nu o mai are la fel de ageră și pătrunzătoare ca pe vremea când stătea geană pe soclul de la gardul școlii. Ori nu mai poate, ori nu-l mai interesează și s-a împăcat cu el, cu prezentul, trecutul și posibile perspective. La unul dintre concertele de la Arenele Romane, nu mai țin minte la care și nici în ce an a fost, 2008 sau 2009, ne-am dus relaxați și acolo ne-am trezit cu un bilet lipsă. Ta-su’ lu’ Marco ne-a citit imediat și a sărit cu propunerea, dar am vorbit mai într-o parte, ”ca să nu îl vadă ăștia”. Ideea lui pentru a intra la concert era ceva complet halucinant și era nevoie de o persoană mai scundă și mai slabă pentru a putea fi pusă în aplicare iar eu nu am avut nicio reținere în a o lăsa pe I pe mâna lui, pentru că îl cunoșteam. Și I a ajuns cu mult înaintea mea, care am intrat ca toată lumea, pe poartă.

 

 

 

 

 

 

Standard
filme, horror

unlight

intuneric e atunci cind nu se mai vede. fiziceste vorbind, prin intuneric intelegem absenta luminii, incapacitatea ei de a se reflecta, de a trece prin ceva, de a se transmite si  a se imprastia. am perceput mereu intunericul ca un rapt, in concordanta cu miturile alea despre eclipsa – acel moment cind luna dispare de pe cer, ori mincata de balaori, ori furata, sedusa si abandonata. unlight cam asta vrea sa zica, nu atit intuneric, cit nelumina.

si, la o prima vedere, despre asta se face vorbire in ‘vanishing on 7th street‘, ultimul film al lui brad anderson, cel care mi-a sarit pt prima data in ochi cu ‘sesion 9’, un horror low budget, indie cu surprize. care a fost apoi incredibil de tare cu ‘the machinist’, s-a basit cu ‘transiberian’, dar si-a revenit cu ‘vanishing…’. filmul are ceva in comun cu ‘blindness’, vision impairedness adus la scara larga, bezna in ochiul si-n inima omului. ala cu blindness a virat-o in alb, unscharf si luciri, brad anderson uita sa aprinda lumina in film. adica 70% din timp se petrece intr-o bezna asa de mare, incit trebuie sa belesti bine ochii sa vezi ce se petrece pe ecran. chestia asta  e  cam obositoare, dar te gindesti ca ar putea fi o formula eficienta pt un film cu un buget de doar 10 mil dolari: ascunzi mai multe lucruri, nu trebuie sa te mai ingrijorezi prea mult de art direction si lumini, ca e bezna si, se stie, ce e al beznei nu exista.

the darkness creeps in, cam asta e formula stilistica la care se poarta filmul: pica lumina in tot orasul detroit, si toti oamenii sar din haine direct in bezna, disparind definitiv. 4 oameni supravietuiesc si se regasesc intr-un bar, supravietuitorii care lupta cu lanterne si glowing sticks impotriva intunericului. se intimpla grozavii in film, iar vreo doua  momente chiar m-au speriat. cind zic ca the darkness creeps in, fac vorbire si despre felul cum anderson a ales sa vizualizeze bezna: simplu, eficient, un intuneric mobil,  care  creste din jocul de umbre de pe pereti si din ungherele nevizitate de soare, foarte firesc, foarte poetic si foarte simplu in acelasi timp. (mai tineti minte desenele animate cu dark water?) mai adauga niste soapte in bezna aia si avem un intuneric al dracului si rau (o redundanta in termeni in mod normal, numai ca aici nu e  f clar daca intunericul vine de la dracu sau nu), misterios si nemilos, in sensul ca e orb, ca nu-i pasa, e implacabil si  n-are nici un fel de scrupul, dar e,totusi, de-al casei. nu e o bezna extraterestra (desi filmul cocheteaza la un moment dat si cu ideea asta, dar o face clar pt a te arunca pe o pista gresita) , ci e la fel de aproape de tine ca ganglionul din sin. pare ceva rudimentar descris aici, dar e f sugestiv si eficient (sa zicem ca mi s-a parut la fel de fresh ca iadul din burta fetei din exorcistul, de unde vorbeau mortii), o forta dincolo de crestinism si rapiri extraterestre, ceva primordial dar care, repet, nu exista decit prin inexistenta luminii, si nu de sine statator. intunericul parazit ca forma de manifestare, dar maniheist ca orientare vizavi de lumina, adica se bate vesnic cu ea, win some (nights), lose some (days).

in ‘vanishing…’, intunericul e sexy, dar nu e porno, in sensul ca nu-ti arata tot la modul explicit, ci lasa friu liber imaginatiei, sa poata face puzzle-uri din bezna. sau, dat fiind caracterul nemilos al filmului (chestie pentru care iarasi mi-a placut, pt ca, desi la fel de parabolic precum ‘blindness’, nu ne-a predicat optimist despre soarta umanitatii), il pot descrie ca pe  jocul ‘spinzuratoarea’ , unde poti sa vezi anumite litere, dar spatiile goale trebuie sa le umpli din minte. si, daca nu te misti cum trebuie, te duci in streang, hai ca ati jucat toti spinzuratoarea, nu mai pun poza.

daca nu-l vedeti dar vreti sa va faceti o idee despre ce inseamna filmul asta, ginditi-va la  lectia aia pentru nevazatori, pe care mi-a povestit-o odata cineva pe care nu-l cunoasteti: le povesteste copiiilor orbi carti sau filme si, odata pe saptamina, le face educatie sexuala, unde le vorbeste despre organe de reproducere, si copiii si le imagineaza in diferite forme si marimi si intreaba ce si cum. daca nu vreti sa-l vedeti decit cu ochii mintii, inchipuiti-va ca intunericul asta din ‘vanishing…’ e ca sarpele casei de sub prag, baubaul de sub pat sau din dulap, monsnuvreau din pereti (asta s-ar putea sa fie doar din mitologia casei mele parintesti) inteligent ca ‘the shining’ (e o faza in film in care un erou isi da seama ca sint atrasi in lumina ca intr-o capcana, ca molia la bec, asta o zic eu, nu el, si, cu toate astea, nu pot iesi din capcana pentru ca, odata becul stins, the darkness creeps on you, etc; iar faza aia din film, o sa o recunoasteti daca o sa va uitati, o sa va aminteasca de scena din ‘eternal sunshine…’, cind jim carey fuge dintr-o biblioteca si luminile se inchid una cite una in urma lui). filmul e deprimant, (dar nu ca ‘the road’ al lui hillcoat, desi ne vorbeste si el de extinctia rasei omenesti si de o lume cu curul in sus, capul in jos), singur ca ‘i am legend’, plin de intentii rele si gresit ca un episod din twilight zone sau ‘dead end’ si claustrofob ca ‘the drive-in’ (nu-l cautati pe imdb, asta e o carte).

trailerul mai jos, iar site-ul aici

Standard