filme

howling

Howling (하울링, Hawoolling) 2012

un thriller care pare sa fie facut direct pt lansare pe dvd. sau, mai bine zis, un thriller bine facut direct pt lansare pe dvd. in rol principal, Kang-ho Song (sympathy for mr vengeance, memories of murder, bakjwi etc) in costumul unui politist stresat, tata divortat, care vrea sa fie promovat la rang de detectiv. un caz cu un lup-ciine care ataca oameni; o politista nou-venita in sectie, tinara si atragatoare, prilej de glume machiste tot filmul. dar, cum binele invinge, fata le arata in cele din urma ca merita sa vineze criminali alaturi de baieti; sfx-urile usor ingrijoratoare, lupul-fiara/catel-bun are tot timpul aceeasi fizionomie, de ciine de treaba; o cursa buna pe autostrada, in ordinea lup < fata pe motocicleta < politistul in masina, cu niste locatii atit de grafice incit la un moment dat pareau generate pe calculator; + o ploaie de flare-uri; in rest, jocuri actoricesti bune, retinute si eficiente, imagine ok etc. insa, din pacate, fata a fost folosita doar pe post de props atragator, intrucit, in majoritatea scenelor in care apare, nu da dovada de mai multa expresivitate faciala decit ciinele-fiara-dresat-sa-ucida; nu cred ca filmul si-a propus in nici un moment sa fie altceva decit divertisment bine facut, cu nitel sirop. scenele de referinta – cursa pe autostrada si bataia dintre cei doi politisti, la sectie

howling korea

Advertisements
Link
filme, horror

unlight

intuneric e atunci cind nu se mai vede. fiziceste vorbind, prin intuneric intelegem absenta luminii, incapacitatea ei de a se reflecta, de a trece prin ceva, de a se transmite si  a se imprastia. am perceput mereu intunericul ca un rapt, in concordanta cu miturile alea despre eclipsa – acel moment cind luna dispare de pe cer, ori mincata de balaori, ori furata, sedusa si abandonata. unlight cam asta vrea sa zica, nu atit intuneric, cit nelumina.

si, la o prima vedere, despre asta se face vorbire in ‘vanishing on 7th street‘, ultimul film al lui brad anderson, cel care mi-a sarit pt prima data in ochi cu ‘sesion 9’, un horror low budget, indie cu surprize. care a fost apoi incredibil de tare cu ‘the machinist’, s-a basit cu ‘transiberian’, dar si-a revenit cu ‘vanishing…’. filmul are ceva in comun cu ‘blindness’, vision impairedness adus la scara larga, bezna in ochiul si-n inima omului. ala cu blindness a virat-o in alb, unscharf si luciri, brad anderson uita sa aprinda lumina in film. adica 70% din timp se petrece intr-o bezna asa de mare, incit trebuie sa belesti bine ochii sa vezi ce se petrece pe ecran. chestia asta  e  cam obositoare, dar te gindesti ca ar putea fi o formula eficienta pt un film cu un buget de doar 10 mil dolari: ascunzi mai multe lucruri, nu trebuie sa te mai ingrijorezi prea mult de art direction si lumini, ca e bezna si, se stie, ce e al beznei nu exista.

the darkness creeps in, cam asta e formula stilistica la care se poarta filmul: pica lumina in tot orasul detroit, si toti oamenii sar din haine direct in bezna, disparind definitiv. 4 oameni supravietuiesc si se regasesc intr-un bar, supravietuitorii care lupta cu lanterne si glowing sticks impotriva intunericului. se intimpla grozavii in film, iar vreo doua  momente chiar m-au speriat. cind zic ca the darkness creeps in, fac vorbire si despre felul cum anderson a ales sa vizualizeze bezna: simplu, eficient, un intuneric mobil,  care  creste din jocul de umbre de pe pereti si din ungherele nevizitate de soare, foarte firesc, foarte poetic si foarte simplu in acelasi timp. (mai tineti minte desenele animate cu dark water?) mai adauga niste soapte in bezna aia si avem un intuneric al dracului si rau (o redundanta in termeni in mod normal, numai ca aici nu e  f clar daca intunericul vine de la dracu sau nu), misterios si nemilos, in sensul ca e orb, ca nu-i pasa, e implacabil si  n-are nici un fel de scrupul, dar e,totusi, de-al casei. nu e o bezna extraterestra (desi filmul cocheteaza la un moment dat si cu ideea asta, dar o face clar pt a te arunca pe o pista gresita) , ci e la fel de aproape de tine ca ganglionul din sin. pare ceva rudimentar descris aici, dar e f sugestiv si eficient (sa zicem ca mi s-a parut la fel de fresh ca iadul din burta fetei din exorcistul, de unde vorbeau mortii), o forta dincolo de crestinism si rapiri extraterestre, ceva primordial dar care, repet, nu exista decit prin inexistenta luminii, si nu de sine statator. intunericul parazit ca forma de manifestare, dar maniheist ca orientare vizavi de lumina, adica se bate vesnic cu ea, win some (nights), lose some (days).

in ‘vanishing…’, intunericul e sexy, dar nu e porno, in sensul ca nu-ti arata tot la modul explicit, ci lasa friu liber imaginatiei, sa poata face puzzle-uri din bezna. sau, dat fiind caracterul nemilos al filmului (chestie pentru care iarasi mi-a placut, pt ca, desi la fel de parabolic precum ‘blindness’, nu ne-a predicat optimist despre soarta umanitatii), il pot descrie ca pe  jocul ‘spinzuratoarea’ , unde poti sa vezi anumite litere, dar spatiile goale trebuie sa le umpli din minte. si, daca nu te misti cum trebuie, te duci in streang, hai ca ati jucat toti spinzuratoarea, nu mai pun poza.

daca nu-l vedeti dar vreti sa va faceti o idee despre ce inseamna filmul asta, ginditi-va la  lectia aia pentru nevazatori, pe care mi-a povestit-o odata cineva pe care nu-l cunoasteti: le povesteste copiiilor orbi carti sau filme si, odata pe saptamina, le face educatie sexuala, unde le vorbeste despre organe de reproducere, si copiii si le imagineaza in diferite forme si marimi si intreaba ce si cum. daca nu vreti sa-l vedeti decit cu ochii mintii, inchipuiti-va ca intunericul asta din ‘vanishing…’ e ca sarpele casei de sub prag, baubaul de sub pat sau din dulap, monsnuvreau din pereti (asta s-ar putea sa fie doar din mitologia casei mele parintesti) inteligent ca ‘the shining’ (e o faza in film in care un erou isi da seama ca sint atrasi in lumina ca intr-o capcana, ca molia la bec, asta o zic eu, nu el, si, cu toate astea, nu pot iesi din capcana pentru ca, odata becul stins, the darkness creeps on you, etc; iar faza aia din film, o sa o recunoasteti daca o sa va uitati, o sa va aminteasca de scena din ‘eternal sunshine…’, cind jim carey fuge dintr-o biblioteca si luminile se inchid una cite una in urma lui). filmul e deprimant, (dar nu ca ‘the road’ al lui hillcoat, desi ne vorbeste si el de extinctia rasei omenesti si de o lume cu curul in sus, capul in jos), singur ca ‘i am legend’, plin de intentii rele si gresit ca un episod din twilight zone sau ‘dead end’ si claustrofob ca ‘the drive-in’ (nu-l cautati pe imdb, asta e o carte).

trailerul mai jos, iar site-ul aici

Standard
filme, \ˈmyü-zik\

copii, nu incercati asta acasa

in “Moartea lui Bunny Monroe“, omagiul in fuga (masinii) adus de Nick Cave lui “Fugi, Rabit“, sotia comisului voiajor Bunny Munro, satula de infidelitatile acestuia si cu mintile intunecate de depresie, decide intr-o buna zi (dar intr-un ceas rau al acestei zile bune) sa-si puna un nod in jurul gitului, aninindu-se in geam ca o pereche de adidasi scoasa la aerisit. In vreme ce o da jos din lat, Bunny nu se poate abtine sa nu-i admire, pentru ultima oara, sinii. In ‘Fugi, Rabbit’, sotia lui Rabbit, parasita temporar de acesta (traia cu o curva in virful dealului, in alta parte a orasului), purcede la baut dis de dimineata si, intr-unul din cele mai bezmetice si insidioase pasaje citite de mine vreodata, reuseste sa-si piarda bebelusul in cada. Copilul se ineaca si moare.

Eh, scena de mai jos mixeaza [mi-ar fi placut sa scriu sublimeaza, dar ce faceam cu atita baltoaca in jur? (mergem la DEX pentru participarea in comun la aceasta gluma proasta)] atit suicidul, cit si cada. Intr-o ipostaza mai solara, as fi botezat (hah, hah) scena drept ‘bloodbath’, dar mi s-ar fi parut si atunci, ca si acum, un joc de cuvinte usor peste picior. Dar fiindca playlistul curge pe emo-mode,  fardat in blues & purple, cred ca o notificare seaca, de articol de pagina a 14-a, serveste mai bine scopului acestui post. Adica sa impresioneze, fara sa o clameze, cu parul smuls din cap si gesticulatii de babuin in calduri.

Acum, noi, ca auctor, credem ca suicidul este cea mai crunta dovada de egoism de care poate da dovada, vreodata, omul. Mai egoista decit laba, poate la fel de  eliberatoare, dar, certitudine, la fel de trista. In fine, dincolo de morala asta cu iz de aghiazma si pucioasa, pacatoasa asta de scena e unsettling:

Standard