uncategorized

Tristeţea mea aude nenăscuţii câini

pe nenăscuţii oameni cum îi latră.

Poezia nu-mi aparține, e a lui Nichita Stănescu. Îmi povestea un prieten ca Molière a vrut sa fie un autor de tragedii serios și respectat. Însă, de abia către finalul vieții, s-a prins el ca oamenii ii gusta mai degrabă comediile, așa ca s-a reorientat.

Am avut de multe ori senzația ca mă aflu pe drumul corect în cariera și în viață, dar pe sensul greșit de mers, pe banda proasta, pe contrasens.

Am invatat sa scriu și sa citesc la vârsta de 3 ani, iar aceasta pasiune a mea, cititul, m-a făcut sa îmi petrec multe ore cocoșat asupra cartilor, a.i. acum, la 40 de anișori, m-am pricopsit cu o scolioza și o atitudine cifotica de mai mare dragul. E prețul pe care l-am plătit ca sa sorb însetat gânduri și imagini și cuvinte și fraze și sa călătoresc în lumi create de scriitori.

Am realizat însă ca, din cacate, nu voi putea trai din scris. Așa ca am încercat sa studiez antropologie culturală la început, cu gândul sa devin cercetător sau antropolog sau autor de film documentar. Soros mi-a retras însă bursa după un an de studii la universitatea americană, (multa muie, Open Society, da-v-as cald în gura) așa ca a trebuit sa mă reinventez.

Am decis ca vreau sa devin regizor de film. Mare amăgire, mare deziluzie. Nu ca n-aș fi avut talent și pentru imagini. Far from it. Însă, filmul e mult mai pauper intelectual decât literatura. Printre cineaști mă simt ca un învățător de la sat printre țărani – cineaștii sunt inculți, necitiți, prosti. În plus, pentru a face filme trebuie sa aparții unei găști, unei loterii, unei clici. Eu, însă, din fire, sunt un electron vagabond. Un ronin. Un samurai fără stăpân. Nu-mi place sa mi-o ard în grupuri de mediocri cu interese comune, nici sa pup în pula producători de cacat.

Așa ca, am renunțat și la a mai visa sa fac filme – desi, se știe, am fost primul regizor roman care, la 28/29 de ani am făcut primul film romanesc care a primit sigla originala HBO Programming. Anii, însă, au trecut (‘ca nouri lungi pe șesuri) și eu nu am reușit sa mai regăsesc entuziasmul începuturilor.

Chemarea mea e de scriitor. Nu de cineast. Acum, ca am trecut deja de mezzo del cammin di nostra vita, sunt suficient de sincer cu mine încât sa accept ca a face filme nu e ceva ce mă mai face fericit. Îmi bag pula în casa lor de filme. Eu mă voi reapuca de scris cărți, pentru ca port în mine atâtea lumi și vreau sa vars carafa maniei mele în rânduri scrise, încât a nu scrie ar fi sinonim nu doar cu dezertarea și refuzul harului, ci ar fi și ca și cum aș continua sa merg pe contrasens pe drumul vieții.

Or, uneori, vorba cântecului – ia viața-n pula, n-o mai lua direct în piept. Muie filmelor, scenariilor și altor chestiuni subțirele. De acum încolo vom scrie romane, tomuri întregi, război și pace, muntele vrăjit și ce romane fluviu mai știți voi. Mi-o datorez. Poate atunci când le voi fi scris și-mi voi fi vizualizat și exorcizat și răstignit demonii pe pagina, or sa tacă și câinii nenăscuți și eu n-o sa mai fiu trist, și totuși (parafrază la Arghezi, știi ce zic).

Standard