Ruleaza si nu se predeaza.

Best of all he loved the fall.

1. Am terminat Intelectualii lui Paul Johnson. Luati la demistificat si desanctificat: Rousseau, Ibsen, Marx, Sartre, Mailer, Russel, Hemingway, Tolstoi s.a. Instructiva, scurta trecere in revista a operelor baietilor, asezonata cu cancanuri si mizerii. Cartea pare demersul unui medic legist combinata cu apetitul pentru mizerii si istorie mica al gazetarului. Se citeste rapid, e plina de trivia si cancanuri, plus un salt in educativ/ informational prietenos, atunci cind dezbate teorii si curente filozofice sau literare. E alternativa salutara la wc pedia.

2. Doubt

Regizorul a stiut sa scoata filmul din piesa, dar nu si teatrul din film. Inca tributar unor conventii teatrale – gesturi exagerate, sa vedem din fundul salii, vorbarie multa, mizanscena specifica: preotul si Meryl Streep vorbesc in timp ce al treilea personaj asteapta cuminte in fundal sa ii vina rindul la replica, gesturi ample, venite direct din teatru, cu personaje care se ajuta de spatiul cuminte decupat al unei scoli catolice si de orice recuzita le vine la indemina. Dincolo de sobrietatea asta victoriana, subiectul e modern cit se poate: un preot atenteaza la candoarea unui elev (negru), iar calugaritele fac tot posibilul sa demaste necinstirea. Antrenant, Meryl Streep la inaltime, a se pastra pe calculator daca mai ai spatiu.

3. Slumdog Millionaire

Asta e Danny Boyle, una calda, alta rece. Un excelent Sunshine urmat de galagia asta bollywoodiana. Nu am avut rabdare sa il urmaresc pe tot, m-a pierdut catre final.

4. Frozen River

Genul de film indie american care imi place, desi era sa il parasesc inainte sa ma seduca, atunci cind am vazut ca e tras pe video. La decorurile alea si la lumina aia cazuta, care uniformizeaza totul in gri, se cerea pelicula. In afara de asta, drama + thriller excelent, Melissa Leo din ce in ce mai buna (parca mai ieri o vedeam in serialul ala cu detectivi, l-am uitat), atmosfera de capatul lumii, la sfirsitul lumii (actiunea se petrece in preajma Craciunului). Tensionat, uman cind trebuie, prestatii bune si poveste bine spusa. La inceput am zis ca o sa fie ceva de tip Baltagul, dar povestea a luat-o pe alte drumuri, trecind fraudulos granita. Nu e joc ieftin de cuvinte, o sa vedeti in film ce am vrut sa zic. Tipul de film pe care numai niste americani sau canadieni stiu sa il faca excelent.

5. Lakeview Terrace

La Bute isi gaseste alt cal de bataie, rasismul in LA. Apropiat tematic de Colors, Training Day sau de timpenia lui Paul Haggis – Crash. Samuel Jackson insuportabil de bun in rol de baiat rau – politist negru si rasist, ca sa fim bine intelesi. Ce faci cind bratul legii nu te mai apara, dar vrea sa te doboare, cum te lupti cu prejudecatile rasiale, cumperi o casa, dar cum intemeiezi o familie, ce trebuie sa faci cind vecinul da petreceri la ora 3 dimineata si invita toti colegii din politie la el acasa, chestii din astea. Ar putea fi vazut ca radiografia in mic  – un cartier, doua case – a dinamicii interrasiale din LA, albii si negrii si culoarea care conteaza – nu, nu verdele, ca nu e He Got Game  – albastrul uniformelor de politie.  Spike Lee, choke on it.

6. Choke

Choke filmu vs Choke cartea = nu am citit. Dar am vazut Particulele elementare si am citit si cartea. Cred ca la fel se pozitioneaza si Choke, pastrind esentialul obraznic si eliminind verbiajul mizantrop. E de ris, umor negru cit cuprinde, ton ireverntios, blasfemiator pe alocuri – m-am hohotit masiv la motivul preputului lui Iisus – dar, daca ti-e hardul burdusit cu filme, tre’ sa il stergi. Daca nu, merita pastrat ca dosar clinic catalogat de etichete ca: laba, sex, sex addict,  oh father figure where art thou. Si buni actorii, sa nu uit.

Pe final, ceva din Norvegia.

Gomorra

Raw as fuck.
N-am mai vazut ceva atit de gritty si brutal si realist de multa vreme. Si cu un simt al coloanei sonore impecabil: muzica intra scurt si cit trebuie intr-un film altfel auster ca sound design: doua manele italienesti, o bucata house si un Massive Attack. Are ceva de film rumunesc pe bani putini in el – cadre balabanite, lungi, desi pe unele le suspectez de steadycam – dar se debaraseaza instant de comparatie prin  compozitii incadrate ca la carte si un milion de alte chestii.  Mai bine zis, are un suflu puternic latino, si-i bagam aici si pe brazilieni, si pe mexicani, si pe filmele lor gun ho. Multi actori neprofesionisti, niste locatii iti lasa ochiu’ apa, mafioti sicilieni ca niste tigani burtosi (sau era un semn de egal pe acolo?), nimic din glam-ul lui Scorsese, dar acelasi singe fierbinte si trigger happy. And them plottin’ and schemin’ greasy ball mobsters.

Asa incit ma vad nevoit sa ma repet: cind vad si eu un film romanesc la fel de bun, pe o tema la fel de interlop-suburbana? N-avem si noi tiganii nostri davisti? Curvele in trening? Tarani din Moldova care-si dau cu sapa in cap dupa ce-si violeaza porcii din curte si bunica din casa? Hai ca putem si noi jeg. Sau hai ca doar jeg putem.

Pina una alta, Gomorra e la ani lumina distanta de tot ce poate cinemaul romanesc.  L-am vazut de vreo 3 ori pina acum si mai tre’ sa il vad de vreo 997 de ori. Recomandat tutulor baietilor care simte la fel ca mine.

electro la MOFFOM

Dupa cum ziceam intr-un mesaj anterior,  electro merge luna asta la un alt festival destinat documentarelor axate pe muzica, la MOFFOM (Music on Film Film on Music) in Praga.

Ônibus 174

Dur, nene. Favela, copii fugiti de acasa,  incompetenta politieneasca si inabilitatea fortelor de ordine de a rezolva o situatie de luare de ostatici, cronica unei morti anuntate. Pe 12 iunie 2000, autobuzul 174 opreste in fata gradinii botanice din Rio de Janeiro.  Camerele de supraveghere surprind cum, inauntru, un om inarmat tine calatorii at gun point. Si de aici incepe un caz crrrunt, transmis live,  o coborire lenta in infern, documentata insistent si detaliat de camerele si echipajele teve.   Sindromul Stockholm si principiul dominoului – daca un lucru incepe sa se prabuseasca, va angrena si alte obiecte in cadere – aplicat existentei unui brazilian.  Fisele clinice si biografice nu servesc atit ca justificari, cit ca background info, notite de subsol intr-un caz pe care sociologul de serviciu ni-l traduce f frumos prin termeni de vizibilitate si invizibilitate sociala.

Documentarul e in regia lui Jose Padilha, cel care a facut si ‘Tropa de elite’. Daca v-au placut ‘Dog Day Afternoon’ si ‘City of God’, tre’ sa il bifati si pe asta, cu mentiunea ca e  mult mai mai dur si ca tot ce prezinta vine direct din realitatea imediata, fara pic de protectie fictionala.

Pornucopia

Pornucopia e o serie de documentare de televiziune produsa de HBO, care investigheaza fenomenul productiei de film porno in SUA. Seria este filmata in LA Valley, California. Sau Calipornia, cum s-ar fi putut numi, date fiind abundenta productiilor, numarul mare de performeri sau cifrele de profit sanatoase ale biznisului. Multumita legislatiei mai permisive din timpul administratiei Clinton, productia de film porno reuseste ce nu au reusit mogulii ei din perioada Deep Throat sau Debbie Does Dallas: saltul in mainstream. Intrarea in mainstream nu e primita cu lauri si brate deschise, cu osanale si oameni aruncindu-se pe jos, ca pe vremea lui Iisus in Ierusalim, dar, cel putin, filmele porno cunosc o deschidere media fara precedent si, mai ales, fara procese de obscenitate gata sa fie intentate de puritani zelosi. Pe de o parte, cel care faciliteaza boom-ul este, normal, internetul: cu o camera web, un pat si o femeie dezbracata cu tite cit bolovanii, Danni’s Hard Drive pune pe masa milioane de dolari. Apoi operatori ca AT & T, achizitionat apoi de consortiul lui Murdoch, lanturile hoteliere de tip Hillton sau Marriott, care achizitioneaza si distribuie filme porno la sume modice, cu profituri uriase. La o comparatie rapida, cu bruma de matematica pe care o stiu, numai traficul de cocaina mi s-ar parea mai profitabil, cu cistiguri mai sanatoase intr-un timp mai scurt, dar si cu riscuri mult mai mari. Ca industria porno face pasii catre mainstream, o dovedesc si premiile glam ale industriei porn, celebrele AVN Awards, un fel de Oxcare with a kink. Chiar, mi-amintesc ca printre premiantii trecuti s-a numarat si romanca Sandra Romain pentru ‘Best Anal Scene’, daca nu ma insel. Gape that ass, baby. You go, girl.

Bun, enuff with this press presentation already. Seria mi-a placut. In primul rind, tonul: foarte relaxat, foarte tolerant si foarte informat. Nimic din indirjirea investigativa sau condamnarea nersotita din American Porn (care, in paranteza fie zis, nu a dezvaluit lucruri pe care sa nu le fi vazut deja in alte documentare si s-a multumit sa comenteze malitios practici si moravuri din sinul, injectat cu silicon, al industriei). Apoi castul, stelar de-a dreptul: Jenna Jameson, Jenna Haze, Violet Blue (devenita, intre timp, Jane Noname, in urma unui proces intentat de cealalta Violet Blue, bloggerita pe teme de xexx), Katie Morgan, Jill Kelly, Stormy si chiar si cavalerul acela din filmele porno gay (gay for pay or not, it don’t matter that much, I call it gay nonetheless), caruia Olanda i-a dedicat un timbru, Jeff Stryker.

Cu bugete cu care romanii s-ar incapatina sa tirasca avorturi prin spitale sau sa trimita cordaci la Macdonald’s in Bucuresti sa-si repare televizoarele, americanii din The Valley fac filme porno, de dixtractie si amuzament. Sigur, trag majoritatea productiilor in digital, dar se arunca si la pelicula (iar unele productii sint lansate direct in Blu Ray), au macarale si armate de grip boy, make-up artists, art directori si platouri si, in fine, cam tot ce se vede pe la filmarile de reclame din Romania. Contractele sint pe bune, sexul sanatos, teste peste teste si obligativitatea purtarii prezervativului face indeletnicirea asta all the more legit.

Filmul raspunde la multe din intrebarile pe care si le pun oamenii de rind cind descarca pornet de pe net: femeile alea se prefac tot timpul sau au si orgasm. Da, zic ele cu gurile lor, uneori au si orgasm, de ce nu. Care e conditia primordiala ca un barbat sa joace in porno? Lungimea sau grosimea? Hmm, mai degraba abilitatea de avea o erectie aici si acum si enduranta. Cum se numesc, in lingo-ul profesiei, cum shot-urile? Pop shot-uri, de la pop/ bust a nut. Fac actritele ceva ce nu le place? Potrivit filmului, nu. Au o lista foarte detaliata de do’s si dont’s, astfel incit pe platou sa nu existe surprize. Sigur, nu e la fel de greu ca a da cu sapa pe cimp, dar nu e nici treaba pentru oricine. Jenna Jameson – respecte – sintetizeaza: in timp ce tu tragi de trupul partenerului in cinspe mii de pozitii, pe platou e o armata de oameni care asteapta sa mearga sa ia masa. Pe linga luciditate, experienta si ce-o mai fi, Jenna are si umor. Da, umor, si nu din ala de categoria ‘ am tras o basina intr-o biblioteca, ha, ha, ha’, ci unul f cald si relaxat, si cu bun simt. (Desi, cindva, am vazut-o intr-un making of, data pe spate, miscindu-si coapsele vizibil amuzata, facindu-si labiile sa tremure usor, ca si cum ar fi vorbit cu voce joasa si amabila, in nota yoni).

Oricum, una peste alta (si peste alta, si peste altul, in pozitia covrigei), documentarul e perfect pentru in intro in lumea productiei de film porno. E replica mai putin meditativa a unui set de fotografii semnate Larry Sultan, un behind the scenes de genul lui ‘Inside Deep Throat‘, care iti arata sexul si bateriile care il fac sa mearga. Dar, ca sa mai reduc putin din tonul asta de hipiot libertin (“Chiar, cum arata chilotii de preot catolic?” “Sint negri, si au sus o eticheta alba cu Jolidon”) mai remarc singura chestie care m-a frapat: un tip straight 100% turneaza in ultima vreme doar scene gay, pentru ca se platesc mai bine, si, ca totul sa iasa bine, o roaga pe sotia lui, prezenta pe platou, sa stea linga el sa il incurajeze. Sotia vine linga el, il imbarbateaza, ii mai ofera doua trei sfaturi tehnice pentru efctuarea unei felatii de succes, apoi se retrage intr-un colt si isi pune stinjenita miinile la ochi.

Iar asta e o mizerie, ce sa mai.

Deci, un fleac, m-au ciuruit

1. Se pare că comisia de dişiplină din cadrul şcolii a considerat prea harcorel, gălăgios şi vulgar filmul doi_gabori_din_localitate_si_o_bagaboanta.avi, astfel încît au decis să îl claseze departe de ochii lumii şi să nu îi facă nici copie standard. E greu, a fost mereu, da’ nu ca azi. Jos cenzura etc.

2. Ce s-a mai fost vizionat:

Bring Me the Head of Alfredo Garcia - o fi Peckinpah the illest meanest gun lovin badass, cu personaje  trigger-happy şi un mesaj belicos, camuflat la oha în predici anti-violenţă ,  dar ma aflu un om al timpurilor  pe fugă  si  vreau să vad mai mult dinamism intr-o poveste cu vinatori de recompense,  gun trotting badasses, mexicani mustăcioşi şi fete neprihănite. Nu e rău deloc, dar mi se pare datat şi prea molcom for its own sake. Ca atare prefer, în continuare, Straw Dogs.

True North – He splices the ropes and he sets the sail/ While southwards he roams to the home of the whale. Niste scotieni umblau pe mare intr-o barca. O, tu, casa a pestelui, cum ii pui tu la incercari pe bravii mateloti. Apoi marinarii decid sa se incarce cu un container cu chinezi, pe care sa ii treaca fraudulos granita. Pe final,  o mare vorba spusa la necaz de Peter Mullan, in timp ce viziona un porno cu asiatice: filmele astea, in care joaca actori cu pula mare, sint filmate de unii cu pula mica, ca sa se uite la ele unii cu pula mijlocie.

His Big White Self – sint fanul lui Broomfield, inteleg ca documentaristii sint, intr-un fel, un soi de beat reporters, da-i cu acelasi subiect pina il umpli de singe, dar aici si apartheidul, si dictatorul in dizgratie Eugene Terre Blanche (ca-n El otono del patriarca, asea) si toata insistenta lui Broomfield mi s-au parut cam lipsite de miez si miza. E un sequel la The Leader, His Driver… din care, cel mai misto lucru, e doar titlul.

Myrin – Islanda, pelicula Fuji face ravagii in albastru, atmosfera aia periculoasa de tinut unde bate soarele de prea putine ori pe an, dar o poveste asa de incilcita si impiedicata, cu un surprinzator si dezamagitor touch de one-hour drama sedusa si abandonata de policier,  incit joaca la nivel de Liga I.

Te Doy Mis Ojos – daca intelegi asta, pe muzica lor poti sa-ti bati nevasta. Imedebe SRL zice ca: Male Full Frontal Nudity | Art Museum | Church | Wife Beater | Female Nudity. E suparat filmul, nu atit de suparat ca Nil By Mouth, iar violenta e mai degraba de ordin psihic decit fizic. In cea mai intensa secventa a filmului, sotia se scapa pe ea.

Hallam Foe – direct de la autorul lui Young Adam, voyeurism, sex, copii fugiti de-acasa si, perfect justificabil, un balet fotografic spectaculos cu long lenses (asta ca sa rimeze cu scoptophilia si umblatul pe acoperisuri).

Margot at the Wedding – portret de familie disfunctionala. Autor, Baumbach, care a percutat eficient cu The Squid and the Whale, se imblinzeste putin, spre nenorocul filmului. Si Nicole Kidman stie meciul, Jennifer Jason Leigh, Jack Black, etc, dar supararile si intimplarile lor sint mici in marea schema a lucrurilor, fara sa capete dimensiunile fantastice ale studiului Luptei Calamarului cu Balena…

London to Brighton – wicked!

El aura

El aura

Tin minte ca a fost prezentat intr-un an la festivalul de filme din CJ, in competitia oficiala. Nu l-am vazut atunci, habar n-am de ce. Cred, de altfel, ca nici juriul nu s-a uitat cu atentie, altfel nu imi explic de ce nu a primit nici un premiu. Sau, ma rog, astea sint gusturile festivalurilor romanesti, poti sa te caci in ele? Eu zic ca da, da’ asta e cu totul alta disputie.

‘El aura’ e un neo noir-cum-heist movie care, cu putin mai multa rabdare, s-ar fi cocotat in liga unde conduce Michael Mann: originalitate, stil, tinuta vizuala la patru ace, personaje memorabile (din care, unele, cu conduita morala la subsol, c-asa e dat in cartile genului) imagine de luxe, atmosfera, bang bang, etc. Acum, fiind un film latino-american (argentinian, mai exact), nu e atit de realist ca, sa zicem, Miami Vice, dar se apropie mai mult de Collateral (mai tineti minte poiemu’ ala nocturn-urban in hi-def) ca stare. Aluneca in poezie, putina mistica a epilepsiei, apoi vinatoarea ca ritual de trecere masculin, animale totem, jaful si crima perfecta si tot asea.

Un moment m-a deranjat derapajul narativ: acela cind personajul principal vede intii cu ochii mintii, apoi la modul propriu, o confruntare cu arme intre politisti si raufacatori. Si m-a deranjat pentru ca, in rest, filmul e scris foarte inchegat, cu zvircoliri si noduri in siretul narativ, mai ales catre final. Are singe, are impuscaturi, are infractori, paduri pline da mister (s-a strigat Insomnia si n-am auzit eu ecoul?) si cazinouri (cam ca Intacto, asa), are soti abuzivi si meserii ingrate, ca cea de taxidermist, apucaturi rele si dialoguri bune. Un film cum n-or sa poata face taranii din Romania nici d-acu’ in 365 de ani, un neo noir, adica.

In alte posturi, vor urma, in ordinea spatiului de pe hard: un film islandez cu crime, unul scotian cu pescari, unul englezesc cu trafic de carne vie (nup, nu Sex Traffic) si, in cele din urma, un film mare cit un DVD, un documentar despre Lisa Gerrard pe care il cautam de circa juma’ de veac.

Filme, dar nu mai stiu ce numar era

Gruz 200

rusia, 1984, comuismul bolnavior.

Incepe foarte bine, ca ‘The Texas Chainsaw Massacre’. Noapte, cimp, masina stricata, coliba unde se vinde alcool contrafacut, etc. Urmeaza o crima, un vietnamez, un dialog impregnat de vodca si materialism dialectic, Cetatea Soarelui lui Campanella si iarasi vodca la borcan, toate acestea intr-o ordine aleatorie. Poate suna interesant pe hirtie dar, la locul faptei, vorbele suna chiar ca rostite intr-un borcan gol. Balabanov nu e Tarantino, e doar un rus care a socotit de cuviinta sa atirne niste ocale de vodca la picioarele actiunii, sa inainteze mai greu, pe sapte carari, sase plimbari in padurea narativa. Pina aici, totusi, filmul promitea foarte mult: imagine misto, atmosfera, sentimentul ca, din moment ce eram in rusia comuista a anilor ‘84, avea sa se intimple ceva rau.

Din pacate, bunul simt narativ si masura dreapta a lucrurilor sint imbrincite in directii absurde, cotonogite aiurea de dragul socului vizual. Poate pe cei mai slabi de inger ii va convinge ce se intimpla in film, mie mi s-a parut doar ca Balabanov a vrut sa dea cu pumnul in directia comuismului, a unei epoci in care natiunea a dormit si a zamislit monstri. Nimic rau in asta, apreciez si salut efortul, numai ca am ramas cu senzatia ca filmul se pierde: prea multe lovituri aruncate orbeste, incit nu mai stii pe cine vor sa atinga: sistemu’ ticalosit, alcoolu’ care indobitoceste, oamenii insisi, prada unor frici sau interese marunte, etc. Iar cind scenele de scandal se acumuleaza, filmul o ia razna intr-o directie nefericita: ma asteptam de la un moment in altul sa apara si Andrei Chikatilo sa dea si el cu cutitul, sau ca eroina din Thriller sa vina sa puna si ea un pic de sare pe rana. Atunci am fi avut, intr-adevar, un sexploitation altoit peste un revenge flick politic.

Ar fi putut fi un fel de Bad Lieutenant de la est, dar s-a pierdut in stirile de la ora cinci de la ei din rusia. Pacat de atmosfera, de imagine si de prima jumatate de ora din film. Asa cum e, filmul arata ca omu-den-tenechea din Vrajitoru din Oz: straluceste de la distanta, da’ n-are singe-n inima.

Festivalul filmului european 2008

1. Am fost ieri la meciul de deschidere. Stadionul, 2/3 plin. Vreme favorabila. Adica afara ploua si era numai bine sa te adapostesti in Sala Palatului.

In deschidere, proba de microfon, cu un prezentator de la TVR, care prezinta si la Cluj, la festivalul de film. Urmeaza seful de la ICR Romania, care schioapata, usor accidentat, pina pe scena: face o paralela intre cotonogeala contraculturala (sa nu stie seful de la ICR definitia contraculturii? sau sa o fi folosit ieri intr-o acceptiune a la legere, de vara, pentru public?) pre-revolutie si meciul CFR – U Cluj. Survine prima defectiune tehnica de microfon.

Urmeaza un domn in costum, care zideste poduri culturale intre lumi, pina cind pica, iarasi, microfonul. Prezentatorul i-l ofera pe al lui, care refuza sa functioneze. Apare un al treilea microfon, de la echipa tehnica. Previzibil, si acesta refuza dialogul coprocultural. Cu numarul 4 la costum, pe scena intra un regizor. Nici acum nu merge microfonul, motiv pentru care domnia sa apeleaza la pantomima. Nu am inteles ce a vrut sa spuna . Microfoanele au tacut definitiv. Mi s-a facut foame.

Am iesit din sala.

Afara nu mai ploua.

Am mers sa imi cumpar o saorma.

Am mincat cit am putut din ea.

Restul i-am dat-o unui catel. Catea, de fapt.

Din sala iese un tovaras. A inceput filmul, il intreb. Nu, zice. Din sala iese un regizor roman. Nu ne place filmul, intreb. Nu ne place, admite acesta. Aceasta a fost, deci, singura zi in care ma voi duce la Festivalul filmului european.

PS: Daca a vazut cineva filmul, sa mi-l povesteasca pe scurt, pliz.

2. ‘Lectia de box’, film romanesc, impresii in fuga:

XXXXXX XXXXXX: baiatu asta actor
XXXXXX XXXXXX: pare isteric
xXXXXXX: iar filmu o voma
XXXXXX XXXXXX: il batea boxeuru instant

xXXXXXX: + 90% din filmele romanesti – inclusiv ale mele – sint cu o masina/ intr- o masina
XXXXXX XXXXXX: e bun ala
XXXXXX XXXXXX: ce faci gore de ce nu numeri
XXXXXX XXXXXX: zici ca e film din 87 cu tata zidar sau cu exemplu pionieri numai ca pe bataie

xXXXXXX: ))
xXXXXXX: )
xXXXXXX: am ris, pot sa te citez
xXXXXXX:
XXXXXX XXXXXX: baga
XXXXXX XXXXXX: si cu telefonu mobil
XXXXXX XXXXXX: in toate filmele
XXXXXX XXXXXX: romanesti
XXXXXX XXXXXX: pt ca romanii se superbucura de mobil
XXXXXX XXXXXX: ca nimenialtineva