Ia plîngi un pic

Replica asta din Boogie n-are cum să nu îţi sune înfiorător de familiară. Poate ai zis-o şi tu, cîndva, la nervi sau într-o dispută în cuplu. La fel cum, pe la 4-5 dimineaţa, prietenii beţi ţin să te pupe şi să te îmbrăţişeze. La fel cum o discotecă, din loc al pierzaniei, poate să ajungă un loc de care anii adunaţi în cîrcă te-au rupt complet, un spaţiu pe care îl regăseşti străin şi de care nu te mai ţine nici măcar mersul după pizde.

Cam ăsta e filmul Boogie – tricoul ăla cu Sepultura pe care nu l-ai mai purtat din liceu şi pe care îl găseşti odată din întîmplare şi vezi că nu ţi se mai potriveşte. Continuu să cred acelaşi lucru pe care l-am presimţit încă dinainte de a vedea filmul – că e un film de băieţie, fără a fi misogin, (cine zice asta e un dobitoc) şi că numai băieţii îl simt aşa cum trebuie. E filmul românesc cu care relaţionez cel mai mult, chiar dacă n-am treizeci şi ceva de ani şi chiar dacă nu merg cu familia la Neptun şi Olimp, de 1 mai. E făcut atît de bine pe croiala mea încît sînt invidios că nu l-am făcut eu. Şi e primul film românesc la care zic asta . Nu zic nimic de dialogurile foarte bune – dar atît de diluat traduse în engleză, şi să nu-mi ziceţi că nu puteau fi traduse mai bine, că vă recomand un traducător imediat – pentru că dialoguri foarte bune scriu şi eu, sau de jocul actorilor (Bucur mi se pare în cel mai bun rol al lui de pînă acum), ci mood-ul general al filmului.  Zic dereplica lui Brănescu’, s-a dus pe pulă şi Întîi Maiu’ ăsta, ca un duh al tinereţii scăpat  din sticla de Cotnari sau Fetească sau ce pula mea beau ei acolo, că nimeni nu ştie, fratre, cînd se duc, anii unde se duc.

O observaţie finală legată de anatomia cuplului: dacă Marinca e capul lucid iar Bucur braţul care pune pîine pe masă, mi-ar fi plăcut ca ea să nu fie atît de, vorba filmului, nevastă, încă de la început. Adică, sînt nişte momente şi replici de-ale ei pe la început cînd îţi cam vine să îi zici ‘da’ mai dă-te şi-m pula mea, că prea comentezi aiurea’. Nu-i mare problemă, însă, îşi revine pe parcurs, ca boxerul din bătaie, în meciul conjugal din camera de la vilă, care mi se pare cel mai intens moment pe care l-am văzut vreodată în vreun film românesc. Excelent filmul, bravo, Muntene, bravo Lucaciule, pentru imaginea aia de vedere cu Salutări de pe Litoral, primăvara lu’ 95, toamna 2008. Cine zice că voi sînteţi buni doar să faceţi publicitate, pentru că nu faceţi filme de dramă şi suspin social, să-mi mămînce mie pula.