#8

Cred ca am vazut The Blair Witch Project de cel putin 20-30 de ori. Eram atit de incintat intr-o perioada de el, incit luam cu mine caseta cu filmul cind mergeam in vizita pe la amici mai mult sau mai putini cinefili. Voiam sa li-l arat sa ne sperie in comun, dar caseta nu mergea niciodata (era originala, in format NTSC, nepotrivit pentru VHSurile noastre PAL). Nu sint ceea ce se numeste un colectionar – in afara de surprize Turbo sau CinCin, nu cred ca am mai colectionat ceva in viata mea – dar eram atit de obsedat de film, intr-o perioada in care Google de abia scosese capul prin lume, iar eu foloseam altavista sau metacrawler ca motoare de cautare, incit cineva mi-a luat cadou si cartea asta:

Cartea e o monografie fictiva – cam in maniera in care scria Borges despre Don Quijote al lui Pierre Menard – a fenomenului, un dosar exhaustiv dedicat vrajitoarei din padurile de linga Burkittsville. Cartea merge pe sistemul reconstituirilor si al monografiei, cu interviuri si investigatii si nu isi asuma niciodata statutul de fictiune, continuind foarte ingenios politica de marketing a filmului.

Mbon. De ce ditamai preludiul?

Pentru ca am vazut ieri Cloverfield. As a general rule of thumb, nu ma arunc la filmele laudate cu sacul. Astept sa treaca valul de nerabdare si, dupa ce filmele astea indelung asteptate s-au racit in constiinta scriitorilor de internet sau de forum, le vad si eu. Sint cazuri in care rezultatul ma deceptioneaza (Paranoid Park, sa zicem), si situatii in care produsul se dovedeste a fi la fel de bun pe cit a fost prezentat. Cloverfield incepe, ca si The Blair Witch Project, fara titlu scris la inceput. Filmat tot cu camera din mina (spre deosebire de filmul cu vrajitoarea, unde au tras pe Hi8 si 16 mm, Cloverfield e filmat pe HD si HDV), cu o imagine exceptionala (sa fim seriosi, n-am vazut in viata mea asa stilistica in balabaneala incongruenta a celor care fac imaginea la filmele rumunesti minimaliste sau cum cacat le zice), Cloverfield prezinta o inregistrare, prezentata ca reala, a momentelor de panica din ultimele ore ale unui grup de hipsteri din Manhattan, surprinsi de atacul unui monstru urias. Ceea ce ar fi putut fi o prostie gen Godzilla e un film foarte foarte tensionat, un scifi cu accente de thriller cit incape (nu e atit de hotarit sa iti bage fiori pe sira spinarii, ca The Blair Witch Project, asa ca nu l-as clasifica drept horror). E la fel de puternic si de imediat ca filmul cu vrajitoarea, are meritul de a trece dincolo de conventiile asumate ale horror-ului, (care nu-si pierde prea mult timp cu caracterizarea personajelor care, oricum, trebuie sa moara, asa ca ce rost mai are sa ajungi sa le cunosti sau sa te atasezi de ele) si, intr-un interval foarte scurt, reuseste sa faca fise consistente ale numeroaselor personaje. Pe scurt, baietii si fetele alea care urmeaza sa dea piept cu monstrul sint din carne si oase. E, cred, cea mai terifianta experienta cinematografica care face aluzie in mod indirect – dar atit de transparent – la 9/11, forma cea mai fericita prin care cinema-ul poa’ sa extraga un eveniment din dosarele istoriei recente si sa dea cu el sanatos de ochii spectatorilor (dupa ce l-a curatat, normal, de orice paraziti politici, astfel incit lumea sa se poata uita fericita la film) . Sa nu aud de Independence Day, ca ala era un cacat. Cloverfield e cronica la cald a unei invazii, cu atit mai veridica cu cit totul e vazut prin obiectivul unei camere de amator (vorba vine, eu n-am vazut amator sa stie sa filmeze asa de bine cu un digital). Lipsesc privirile de ansamblu, concluziile, supozitiile si planurile grandioase de bataie. Totul e in vinzoleala marunta si in sentimentul continuu de on-the-run, generat de instinctul de autoconservare. Asta nu inseamna ca filmul nu e spectaculos, dimpotriva: dar acolo unde The War of the Worlds tinea sa fie spectaculos prin inventarierea auto-indulgenta si intrucitva emfatica a extraterestrilor (parca erai in Muzeul de Arta Contemporana a Monstrilor Animati), aici experienta subiectiva (tradusa la nivel stilistic de POV-uri cit cuprinde) a ochilor mici e cea care face monstrul sa fie mare. M-am bilbiit, da’ ati inteles ce am vrut sa zic. Si, dupa ce vedeti Cloverfield, merge sa bagati si un after hours cu I Am Legend. Ambele incearca sa raspunda la intrebarea aia de copii: da’ spaimele, bunicule, de unde vin si unde se duc?